Istoricul Stefano Bottoni: Viktor Orbán. Drumul de la eroul prăbușirii comunismului la despotism

Reputatul istoric italian Stefano Bottoni și-a lansat, la Cluj, cartea ”Proiectul Orban și amenințarea iliberală”, o biografie a premierului maghiar și o analiză lucidă a felului în care modelul liderului autocratic constituie o amenințare la adresa democrațiilor europene.

Articol editat de cristina.rusu, 31 martie 2025, 08:38

La începutul lunii martie s-a aflat la Cluj reputatul istoric italian Stefano Bottoni, specialist în istoria Europei de Est.

El și-a lansat cartea ”Proiectul Orban și amenințarea iliberală”, o biografie a premierului maghiar și o analiză lucidă a felului în care modelul liderului autocratic constituie o amenințare la adresa democrațiilor europene.

Cartea s-a bucurat de un enorm succes în Italia și Ungaria, iar acum este disponibilă și pentru publicul român, într-o traducere semnată de Andrei Dósa și apărută la Editura Humanitas.

Iată un interviu realizat de Doina Borgovan cu Stefano Bottoni.

Amenințarea iliberală este în prezent un fenomen global

Doina Borgovan: Cum s-a născut interesul tău pentru această figură politică a Ungariei?

Stefano Bottoni: Aș putea spune că într-un fel nu eu m-am dus la Orbán, ci Orbán a venit la mine.

Sunt istoric, mă ocup de secolul XX, în urmă cu mai bine de douăzeci de ani am început mă specializez în istoria României, a Transilvaniei după 1945, în perioada comunistă, ca urmare cercetările mele au avut ca obiectiv tocmai această perioadă comunistă și tot ce s-a întâmplat înainte de 1989. Având în vedere însă că sunt pe jumătate maghiar, iar asta nu e un secret, trăind și lucrând la Budapesta, după 2006-2007, când Ungaria a intrat în criză atât din punct de vedere economic, politic și social, ceea ce se întâmpla chiar sub ochii mei a început să mă intereseze, nu puteam să ignor întreaga situație. Iar după ce Orbán a preluat din nou puterea, în 2010, și a început să construiască ceea ce se numește – iar el folosește aceeași denumire – sistemul de cooperare națională, care este noua sa formă de guvernare, care deja rezistă de 15 ani, am început să studiez cum a reușit să îl construiască și de ce ungurii îi permiteau acest lucru, adică de ce era posibilă o asemenea construcție, ce structură internă avea. 

Apoi, în 2018 o editură din Italia mi-a solicitat să încerc să sistematizez toate aceste informații pe care le adunasem, într-o broșurică. Editorul avea în minte o cărțulie, însă până la urmă mi-a ieșit o monografie a sistemului Orbán. Cartea a fost publicată pentru prima dată într-o versiune diferită de aceasta la sfârșitul anului 2019, în italiană, apoi a fost tradusă și publicată în limba maghiară în 2023. S-a bucurat de mare succes, a provocat o mulțime de dezbateri, iar acum iată că apare și în limba română, lucru care mă bucură mult, mult de tot, este o ediție nouă, la care am adăugat o jumătate de capitol, am adus întregul conținut la zi și cred că aceasta este ediția definitivă a cărții pe care vreau să i-o dedic lui Viktor Orbán.

Asta în primul rând pentru că acum deja avem în fața noastră un sistem foarte bine conturat, despre care vom vorbi în cele ce urmează, are deja o istorie îndelungată, și cred că în cartea mea am reușit să îl descriu, să explic ce știm despre Orbán și despre ”amenințarea iliberală”, expresie care face parte din titlul în limba română. Amenințarea asta iliberală este în prezent un fenomen global. Când cartea mea a ieșit de sub tipar în limba română, Trump tocmai câștiga alegerile în Statele Unite, însă nu știam și nu anticipam ce urmează, iar ceea ce face în prezent este o surpriză chiar și pentru cei care se temeau de a doua lui venire și nici în România nu avuseseră încă loc alegerile prezidențiale din noiembrie 2024.

În introducere vorbesc despre democrația din România, care este un pic dificilă, un pic specială, însă până atunci în politica românească încă nu apăruse un personaj cu asemenea porniri iliberale. Și iată că, la nici două săptămână de la apariția cărții mele, apare acest personaj necunoscut și reușește să obțintă 20% din voturi. Ca urmare, cartea mea este foarte actuală. Dacă ar fi să-i fac publicitate, aș sublinia faptul că este foarte actuală. Nu vorbește doar despre Orbán, un personaj pentru care o parte dintre români manifestă un interes special, mai ales că aud în jurul lor multe discuții despre el. Eu cred că se vorbește destul de puțin despre asta, desi este limpede că asistăm la o criză a democrațiilor liberale, sau, dacă vrei, o criză a Occidentului, o criză a sistemului de reprezentare generală, iar acesta e un fenomen care trece dincolo de granițele Ungariei sau ale României. 

În anii 1989 și 1990, Orbán este unul dintre protagoniștii tranziției la democrație

DB: Hai să intrăm în conținutul cărții, pentru că ce faci tu este să întocmești o biografie foarte detaliată a lui Viktor Orbán.

SB: Dat fiind că sunt istoric de formație, l-am încadrat ca personaj istoric. Știu că e ciudat să scrii biografia unui om care încă trăiește, de obicei se scriu biografiile celor care au murit, ca să vorbești de bine sau de rău despre aceștia, însă atunci când sunt deja morți e mai ușor, pentru că deja există o părere oarecum consolidată despre ei. Însă în cazul de față nu am vrut să aștept ca Orbán să moară și nici să piardă puterea, ca urmare demersul meu este un fel de intervenție pe cord deschis. El e întins pe masa de operație iar chirurgul folosește sursele documentare ca pe un bisturiu și încearcă să-l analizeze. 

Viktor Orbán s-a născut în 1963 în perioada în care János Kádár era secretar general al Partidului Comunist Maghiar. După înnăbușirea Revoluției din 1956 se trecuse la o nouă etapă istorică și socială pe care o putem descrie drept etapa consolidării regimului și a compromisului cu societatea maghiară în ansamblu. Viktor Orbán se naște exact în acel an, într-o familie tipică a societății post-rurale sau post-țărănești maghiare. Tatăl său este inginer agronom, membru al Partidului Comunist, apoi va deveni președinte al cooperativei agricole locale, mama lui este învățătoare, deci putem spune că provine dintr-o familie tipică din clasa medie rurală, nimic special. 

Este un copil inteligent, însă îi place cu adevărat un singur lucru, care de altfel îl pasionează și în prezent, și anume fotbalul. Iar această pasiune a sa am putea spune că îi umple întregul orizont personal. Atât timp cât este copil nu este deloc interesat de politică, până la bacalaureat și apoi până când devine militar în termen, în anul 1981, iar apoi până la admiterea la facultate, în anii 81-82, nu se ocupă deloc de politică.

Iar în aceast timp practic Ungaria traversează o perioadă de bunăstare, de stabilitate și de liniște politică. Apoi echilibrul începe să se clatine la începutul anilor ’80, lucru de care devin din ce în ce mai conștienți și oamenii obișnuiți. Prețurile încep să crească, salariile nu țin ritmul de creștere, nivelul de trai nu mai crește, putem vorbi deja despre o austeritate economică, oamenilor nu li se explică ce se întâmplă, însă țara se afundă în datorii, iar măsurile de austeritate sunt impuse pentru ca statul să nu intre în insolvență.

Se dovedește că modelul sovietic este complet inutilizabil, ar fi necesar să se încerce ceva nou, însă până în momentul în care Gorbaciov nu dă semnalul la jumătatea anilor ’80, socialismul nu poate fi destrămat, așa că se păstrează rămășițele acestuia.

Revenind la subiectul nostru, Viktor Orbán se naște ca cetățean socialist, eu l-am numit fiu al lui Kádár pentru că este produsul acelui mediu social, al acelei generații născute în acea perioadă istorică. O generație născută și formată în acel mod, chiar dacă nu se poate afirma că erau toți mari comuniști. Nu trebuie să fii mare comunist ca să te formezi într-o anumită structură și cu o anumită formă de gândire. Iar asta mi se pare un aspect foarte important, pentru că atunci când crește și ajunge la universitate Orbán devine un gânditor nonconformist, aderă la diverse cercuri studențești, să le numim generic ”de opoziție”, iar apoi în martie 1988, împreună cu alți 30 de tineri pune bazele unei mișcări politice, lucru care la acea vreme era un demers atipic, rar.

Ungaria de la acea vreme este încă o țară cu partid unic, este încă o dictatură, iar el contribuie – iar acest merit istoric nu-i poate fi negat – contribuie deci la formarea unei rețele de opoziție și la mișcările politice care apoi au dus la destrămarea regimului comunist maghiar între anii 1989 și 1990, practic Orbán este unul dintre protagoniștii tranziției la democrație.

Tocmai de aici se naște problema referitoare la acest personaj atunci când îl asociem cu Xi Jinping, Putin, Inshallah, Ayatollahii iranieni, practic cu toți autocrații și dictatorii contemporani de pe toate continentele. Toți aceștia au fost dictatori de la bun început, pentru că nu ne putem imagina că Putin a fost vreodată un democrat convins care la un moment dat și-a dat seama că democrația nu mai funcționează și s-a răzgândit.

În cazul lui Viktor Orbán însă asta mă atrage și m-a atras de la început din punct de vedere științific, felul în care el s-a schimbat, schimbarea prin care a trecut. În acest caz avem de-a face cu metamorfoza unei persoane care fondează o mișcare liberală, de libertate, tânără, pro occidentală, pro democratică, intră în Parlament la 27 de ani și face parte din acel prim parlament din 1990. 

Dacă ar fi să facem o paralelă cu politica românească, cunosc un singur personaj, ba nu, două personaje la fel de longevive la Orbán, este vorba despre Ion Iliescu și despre Mugur Isărescu. Deci gândiți-vă că acești oameni de-a lungul carierei lor politice au de-a face cu nu știu câți președinți americani, câți cancelari germani, câți președinți francezi, și tu rămâi mereu în miezul lucrurilor și evenimentelor. 

Revenind la Orbán, devine prim ministru la doar 35 de ani, în 1998, pe vremea când deja și-a deplasat partidul de la centru stânga la centru dreapta, însă este încă moderat, pro occidental, pro european, apoi se produce o mare ruptură, în 2002, când pierde alegerile și părerea mea este că nu ne-a iertat pentru că a pierdut în 2002. Nu a înțeles niciodată ce s-a întâmplat, credea că a guvernat bine și nu a înțeles de ce a pierdut. 

Practic din acel moment începe să-și schimbe orientarea iar părerea mea este că din acel moment iese la iveală homus cadaricus, adică începe să se manifeste acel tip de educație și formare pe care a primit-o în copilărie și împotriva căreia se ridicase și protestase în tinerețe, însă pentru că acum îmbătrânește revine la acel mod de gândire și la acea relație între stat și societate.  Probabil și-a dat seama că nu clasa mijlocie te ajută să câștigi alegerile. Alegerile le câștigi cu săracii, cu bătrânii, cu cei lipsiți de educație, aceștia sunt un bazin electoral mai mare. Din păcate, matematica politologiei nu se bazează pe păreri, ci pe fapte și se știe că odată ce ai câștigat simpatia acestor oameni este mult mai ușor să o menții. Votul exprimat de clasa medie sau superioară, al oamenilor educați, este mult mai volatil, te votează o dată, iar apoi, din cine știe ce motiv, nu te mai votează, însă odată ce ai câștigat voturile pensionarilor, pe acelea nu le mai pierzi.  Viktor Orbán descoperă acest lucru în jurul anilor 2002-2006, atunci când se află în opoziție. Iar în opoziție fiind, are mult mai mult timp liber pentru a proiecta viitorul, are mai puține obligații publice, așa că începe să reformeze partidul, dar și propria sa viziune despre lume.

Viktor Orbán s-a tot transformat și nu putem să nu ne întrebăm: când a fost de fapt sincer?

Este încă tânăr, are doar 40 de ani, așa că vorbim despre un tânăr care are deja un trecut din care fac parte două schimbări majore. Apoi se produce a treia transformare, după 2010, când revine la putere cu o majoritate enormă, acea celebră majoritate de două treimi din mandatele de parlamentar, un rezultat care îi permite să elaboreze și să voteze o nouă constituție în 2011. Iar când revine la putere își propune nu doar să restructureze tot ceea ce există deja, dar și să construiască un nou sistem.

Nu mai putem vorbi așadar despre democrația de după 1989, ci despre alceva, ceva ce el numește Sistemul de cooperare națională, de inspirație portugheză, a la Salazar, un sistem spre care și România se uita admirativ în anii ’30, o ideologie politică ce nu este nici fascism, nici național socialism, este ceva diferit ce presupune o strânsă colaborare între stat, economia privată și economia publică, colaborarea dintre diferite pături sociale, care se supun toate și sunt coordonate de un partid unic, evident, partidul condus de el.

Iar asta a însemnat că începând din 2010 tot spațiul de acțiune pentru alte partide și mișcări, pentru idei diferite, pentru afaceri diferite, s-a tot restrâns, și practic acest mare monolit a început să strivească întreaga societate maghiară. Acestea sunt începuturile Ungariei de astăzi. Ce putem spune este că Viktor Orbán s-a transformat din nou, s-a relansat și nu putem să nu ne întrebăm: când a fost de fapt sincer?

Un posibil răspuns este că a fost întotdeauna sincer și mă gândesc la un film al lui Woody Allen, Zelig, din 1983. Acolo Woody Allen interpretează rolul unui mare actor care atunci când întruchipează un personaj se identifică total cu acel rol, cu acel profil.

Așa văd eu lucrurile: Viktor Orbán a fost sincer și atunci când a luptat împotriva comunismului, și atunci când a contribuit la integrarea Ungariei în Uniunea Europeană și în NATO, însă din păcate este sincer și atunci când se răzgândește și vede în Occident răul absolut, nu face jocurile nimănui, crede cu convingere că aceasta este realitatea.

Rămâne un mare mister cum se poate ca el să devină prieten cu Putin, ce îl determină să facă această apropiere contra naturii, mai ales ținând cont de trectului Ungariei și de relațiile cu Uniunea Sovietică.  Iar aici nu putem să nu remarcăm felul în care a comunicat publicului această schimbare radicală, a determinat milioane de persoane să vadă altfel relațiile cu Putin, cu Rusia și cu Uniunea Sovietică. Ne putem aștepta ca peste un timp că prezinte chiar și Revoluția din 1956 ca pe un complot fascist pus la cale de Occident împotriva sovieticilor.

A fost întotdeauna convins de ce afirmă și a fost sincer, mai puțin în partea legată de bani. Acesta este un alt capitol pentru că se știe deja că este unul dintre cei mai bogați oameni din Europa în prezent, așa că în privința banilor nu-l putem crede.

Se poate spune însă că toate afirmațiile sale din acești 40 de ani de când face Orbán politică au o logică internă și urmează și logica transformărilor internaționale. La finalul anilor optzeci este acel curent general prin care democrația se extindea spre Est. Apoi, la începutul anilor douămii avem cam peste tot criza modelului de integrare, proiectul european intră în criză, criza economică din 2008 lovește puternic Ungaria, iar Orbán prevede acest lucru, înțelege că modelul globalist intră în criză și folosește aceste crize și aceste dificultăți pentru a construi un discurs care să-i legitimeze îndepărtarea de modelul liberal.  Începe să pledeze nu pentru repararea, ci pentru aruncarea la gunoi a democrației liberale. Ca urmare, l-aș numi un mare Zelig al vremurilor noastre, probabil unul dintre cei mai mari, pentru că spre deosebire de Putin sau de Xi Jinping care sunt figuri unilaterale, au fundamental doar o fațetă, fațeta dictatorială, Orbán a devenit despot pe parcurs, revenind practic la ideile iliberale cu care a crescut, și ce mi se pare uimitor este că o parte din societatea maghiară îl creditează, pentru că gândește la fel. 

Ungaria este o țară în care n-au existat niciodată greve generale

DB: Ai avut ocazia să îl întâlnești, să stai de vorbă cu el?

SB: Nu. Trebuie să fiu foarte sincer, vreme de mulți ani m-am simțit foarte apropiat de modul lui de a face politică, până prin 2010, cred. Și greșeala asta au făcut-o foarte mulți în Ungaria. Ceea ce mă atrăgea la el era în primul rând marele său talent politic. Pentru a putea construi un asemenea sistem trebuie să ai geniu, iar el l-a avut, probabil că și acum îl mai are, însă acum a devenit un geniu paranoic.

 Al doilea lucru este că  Orbán a avut încă de la începutul anilor ’90 o idee privind integrarea în Occident la care Ungaria credea că aparține în mod natural, cu alte cuvinte nu credea că trebuie să intre, pentru că fusese întotdeauna acolo. Iar acest lucru el l-a comunicat foarte bine în sensul politic al ideii. A spus de la început că nu este nevoie ca Ungaria să copieze modelul occidental și a militat pentru caracterul specific al Ungariei. Pentru el, proiectul european nu era un amalgam din care să rezulte o masă lipsită de identitate pe care să o numim un super stat european. Ce face el este să se opună mimetismului, copierii mecanice a unor structuri.

Acest mimetism a fost preluat de România și a funcționat până acum, însă acum se dovedește că modelul nu mai funcționează nici aici. Ori Orbán ce a făcut în Ungaria a fost să dea o formă politică unui sentiment pe care oamenii îl aveau oricum.

Practic, în Ungaria mulți oameni au început să evalueze relația lor cu democrația post comunistă, sau cu acea perioadă dintre 1989 și 2010, când Orbán revine la putere. Ei bine, atunci mulți criticau democrația, îi vedeau părțile slabe, pentru ca apoi să constate că se poate și mai rău, iar acel rău înseamnă autoritarism, eliminarea libertăților personale, un stat care-și exlcude o parte din cetățeni pe criterii ridicole. Și tocmai acest lucru a început să se întâmple în ultimii ani. Problema e că oamenii își văd de viețile lor, votează și apoi constată că ce se întâmplă în societate nu are nici o legătură cu opțiunile și cu credințele lor.

Ce vreau să spun este că nu toți votanții maghiari care l-au votat și îl votează în continuare pe Orbán doresc prăbușirea instituțiilor democratice și nu i-au dat mandat ca acest lucru să se întâmple, însă în realitate tocmai la asta asistăm.

Pe de altă parte, mai vreau să fac o comparație între România și Ungaria, în favoarea României de această dată, și mă refer la protestele de stradă. Ungaria este o țară în care n-au existat niciodată greve generale, aproape că nu există sindicate, există câte ceva la Budapesta, dar aproape nimic în afara capitalei. Eu însă îmi amintesc că în România, chiar la Cluj, spre exemplu, au existat proteste de stradă cu mii de oameni ieșiți să protesteze. Ori acest aspect este foarte important, pentru că deși manifestațiile publice nu sunt suficiente ca să decidă mersul lucrurilor, le influențează în bună măsură.

În Ungaria aceste proteste nu au existat niciodată, și au lipsit mai ales în perioada în care Orbán începuse să-și construiască sistemul, până prin 2017-2018. Au lipsit aceste semnale de alarmă transmise de societatea civilă.

Ori părerea mea este că e necesar să existe un soi de echilibru între ideea de identitate națională, cu alte cuvinte, nu vrem să fim democrați pentru că așa le place celor de la Berlin, ci vrem să fim democrați pentru că așa credem și așa ne place nouă, pentru că democrațiile nu sunt peste tot la fel și nici nu trebuie să fie la fel în toate țările.

Să apreciem ce avem pentru că întotdeauna e loc de mai rău, de mult mai rău

Acum ne aflăm într-o etapă în care se sare de la o extremă la alta. Cine știe, peste câțiva ani, când trecem și de faza în care suntem în prezent, probabil vom putea discuta despre ce tip de democrație și despre ce fel de țară ne dorim. Adică trebuie să ne punem întrebarea ”ce fel de țări ne dorim?” Din păcate, clasele politice au uitat deja de multă vreme să mai gândească în acești termeni strategici, funcționează după principiul: dacă Uniunea Europeană ne cere, noi, facem că n-avem încontro, sau ne prefacem că facem. Sau se ocupă de probleme punctuale: asflatează străzile, refac canalizarea, lucruri de asemenea importante, însă nu suficiente.

Însă mă văd nevoit să repet și să explic care sunt avantajele integrării europene pentru noi toți, care sunt avantajele că pot să călătoresc de la Bologna la Cluj fără să-mi arăt buletinul undeva. Iar oamenii care, ca și noi, știu că n-a fost mereu așa, poate au uitat cum se călătorea mai demult. Eu însă sunt istoric, iar istoricii nu uită. Așa că revin și spun din nou: să apreciem ce avem pentru că întotdeauna e loc de mai rău, de mult mai rău. Acesta este cel mai important mesaj al meu.

STEFANO BOTTONI s-a născut la Bologna, Italia, în 1977. A obținut doctoratul în istorie la Universitatea din Bologna. A predat istoria Europei de Est sub contract cu Universitatea din Bologna, după care s-a alăturat Academiei Ungare de Științe, unde a fost, între 2009 și 2019, cercetător la Institutul de Istorie în cadrul Centrului de Cercetări în domeniul Științelor Umaniste. Din 2019 este conferențiar la Universitatea din Florența, unde predă istoria Europei de Est și istorie universală.

Interviu și traducere din limba italiană de Doina Borgovan

Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
Ne găsești și pe facebook, twitter și instagram.