Prima pagină » Cultural » Poeta norvegiană Ingvill Hekne: Îmi place poezia vorbită și împărtășită

Poeta norvegiană Ingvill Hekne: Îmi place poezia vorbită și împărtășită

Născută în 1992 la Hamar, Norvegia, Ingvill Hekne profesează ca psiholog și este pasionată de poezie.

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 1 aprilie 2025, 13:26

Poeta norvegiană Ingvill Hekne a fost invitată săptămâna trecută la Cercul de Poezie Nordică DiktLek din cadrul Departamentului de Limbi și Literaturi Scandinave de la Facultatea de Litere, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca (UBB), fondat și coordonat de lect. univ. dr. Raluca-Daniela Duinea.

Născută în 1992 la Hamar, Norvegia, Ingvill Hekne profesează ca psiholog și este pasionată de poezie. În 2022 a publicat pamfletul Til orintering la editura Flamme Forlag, iar în 2024 a debutat ca poet la editura Tiden Forlag cu volumul de poezii intitulat Vi fødte aldri de barna (N-am născut nicicând acei copii). Acest volum prezintă transformările și etapele prin care trece o femeie de la naștere și până la viața adultă, oferind, totodată, diferite perspective și tipologii feminine care reflectă importanța libertății și a liberului arbitru.

Ingvill Hekne a stat de vorbă despre poezie și rolul ei în societatea contemporană cu Doina Borgovan. Puteți citi mai jos discuția.

Doina Borgovan: Dragă Ingvill, mă bucur să te întâlnesc și să povestim un pic despre literatură. Cum te simți la Cluj?

Ingvill Hekne: Foarte bine, mulțumesc. Am avut parte de o primire foarte caldă din partea oamenilor care lucrează la universitate, la Institutul pentru Studii Scandinave, m-am simțit binevenită, am avut ocazia să și vizitez puțin orașul.

DB: Ai susținut o prelegere despre o ”comunitate claustrofobă și eliberatoare”. La ce anume te referi?

IH: Am scris o carte de poezii pe care am conceput-o ca pe o poveste colectivă, am folosit pronumele NOI, în loc de EU. Nu am spus: EU am făcut, EU am simțit, ci NOI. În locul unei povești individuale despre care consider că apare mult prea des în literatură și în societate, am vrut să scriu o poveste despre NOI, despre o comunitate de femei care au crescut împreună în aceeași generație și care au trecut prin viață împreună.
M-a interesat foarte mult acest pronume, NOI, și am reflectat la felul în care conține în el atât includerea, cât și excluderea, la maniera în care poate deveni câteodată sufocant, claustrofobic să faci parte dintr-o comunitate, să faci parte dintr-un grup, mai ales dacă simți că nu te poți arăta sau prezenta cu adevărat în toată complexitatea ta, dacă te simți cumva cantonată într-un singur rol. Pe de altă parte, desigur că apartenența la un grup vine și cu multă putere, puterea pe care o dobândești ca grup, puterea comunității, cea colectivă. Pentru că există și acest aspect al comunității, cel care creează schimbare și eliberează, te ajută să-ți descoperi noi laturi ale propriei personalități, sau ale celorlalți din grup.

DB: Pe de altă parte, trăim într-o lume egoistă și narcisistă, individualistă, iar recursul la comunitate poate fi o opoziție la această atitudine, nu-i așa?

IH: Exact, întocmai, așa văd și eu lucrurile. Eu sunt psiholog clinician de meserie și am acces destul de mult la această cultură individualistă, la care și psihologii au contribuit foarte mult, această cultură psihologică ce ne îndeamnă să privim mult în interiorul nostru, să ne analizăm trăirile. Iar acesta nu este un lucru rău, să îți recunoști sentimentele și nevoile, însă se poate exagera în acest sens, pentru că te face să te simți foarte anxios sau deprimat, sau te face să te simți singur și rușinat, dar și foarte centrat exclusiv pe nevoile proprii.
Obișnuim să spunem că dacă ai dificultății și din acest motiv ții capul aplecat, iar gâtul îți este îndoit, nu privești decât spre propriul abdomen. Așa că ce am urmărit a fost să scriu un îndemn, să ne ridicăm capetele, astfel încât să ne uităm unii la ceilalți, să vedem comunitatea din care facem parte, iar acest simplu gest poate reduce rușinea, stigmatul, singurătatea.

DB: Ajungem astfel la volumul tău de debut, pe care l-ai publicat anul trecut, intitulat ”We Never Gave Birth to Those Children” (N-am născut nicicând acei copii). De ce acest titlu?

IH: Este unul din versurile unuia dintre poeme, pe care l-am transformat în titlu pentru cartea mea. Cred că pentru mine propoziția asta simbolizează mai multe lucruri în același timp: tristețe, durere, resemnare pentru lucrurile care nu ne-au ieșit așa cum ne-am fi droit. Pe de altă parte, propoziția asta poate însemna și eliberarea de norme, de standarde culturale, așa cum este ideea că femeile trebuie să aibă copii. Cred că și în prezent aceasta este o mare așteptare pe care societatea o are de la femei în general, pentru că se consideră femeie de success doar cea care a devenit și mamă, sau care a născut. Și firește că acesta nu este un lucru rău, dar cred că limităm totul la acest rol, devine foarte restrictiv. Deci, cred că există foarte mult durere atunci când nu ai copii, dar conține și un sentiment de eliberare.
Are ceva ciudat propoziția asta, pentru că întreaga carte este creația femeilor, pe femei le urmăm și le urmărim prin viață, iar dacă ele nu s-ar fi născut, cum ar fi arătat lucrurile? Ideea aceasta conține în ea o contradicție, despre ce înseamnă timp și realitate. Așa că proproziția a ieșit cumva în evidență atât pentru mine, cât și pentru editorul meu, pentru că stârnește curiozitate și am decis să o folosim drept titlu pentru volum.

DB: Când ai simțit că vrei să fii scriitoare, poetă?

IH: Hm, o întrebare bună! Nu sunt foarte sigură, nu știu dacă a existat un moment anume în care mi-am formulat dorința asta. Întotdeauna am scris, iar scrisul a fost mereu o formă prin care mi-am procesat emoțiile și experiențele, am început să țin jurnal în copilărie, apoi scriam scrisori sau bilețele. Dacă mă gândesc bine, în familia mea întotdeauna s-au folosit cuvintele pentru a comunica experiențe sau emoții. Aveam obiceiul ca, în loc să rostim cuvintele, să le scriem pe bilețele. Ni le lăsam unul altuia, ceva de genul: ”scuze, te iubesc”, le puneam mereu pe blatul din bucătărie ca o formă de comunicare. Erau și o formă de mâncare până a urmă, dar n-am devenit bucătăreasă, ci psiholoagă și poetă.

DB: Aceasta este cartea ta de debut. Până la ea, ai mai publicat în reviste?

IH: Da, am scris câteva articole și în calitate de psiholog, și în calitate de activită, dar și eseuri legate de poezie.
Am publicat și un mic pamflet la o altă editură și avem și o zină, o mica revistă de amatori într-un grup de prieteni, publicăm de trei sau patru ori pe an, ca un fel de latură socială a scrisului. Eu cred că atunci când scrii ceva nu trebuie să fie perfect, important este să împărtășești cu alții, să ai o comunitate în cadrul căreia să poți citi cu voce tare ce scrii. Sunt foarte interesată de aceste aspect, să scrii și să citești poezie ca o formă de exprimare social și politică.

DB: De ce ți se pare important?

IH: Cel puțin pentru noi ca grup totul a început dintr-o nevoie de a discuta și repeta aceleași lucruri, de a căuta împreună răspunsuri la întrebări. De exemplu, întrebări de genul: cât de drăguță trebuie să fii ca femeie? Sau cât de tare trebuie să le faci pe plac celorlalți? Pentru că, firește, este important să pui limite și să fii independentă, dar asta nu înseamnă că ai dreptul să fii egoistă sau grosolană cu ceilalți oameni. Foarte multe dintre prietenele mele s-au aflat adesea în situații în care bărbați mai în vârstă le spuneau ce ar trebui ele să facă sau încălcau limitele pe care ele le stabileau. Așa că am pornit de la niște simple discuții apoi am dorit să scriem despre aceste lucruri, astfel încât aceste întrebări personale să devină punctul de pornire pentru niște atitudini colective sau politice, să rostim cu voce tare întrebările noastre și să găsim răspunsuri împreună.

DB: Care este legătura dintre literatură și psihologie în cazul tău?

IH: E o întrebare dificilă. Cred că dacă vrei să înțelegi oamenii sau psihologia lor, trebuie să citești multă literatură. Sunt importante și cărțile de specialitate pe care le citim la universitate, însă literatura e importantă pentru că scriitorii descriu experiențele oamenilor și emoțiile lor într-un fel care poate să pătrundă mai adânc în sufletele altor oameni și ne ajută să înțelegem mai bine ce înseamnă să fii om pe acest pământ.
Citind, avem ocazia de a descoperi ceva ce și tu simțeai, de a înțelege mai bine aceste sentimente pe care le ai. Și, desigur, literatura te ajută să te simți mai puțin singur atunci când descoperi că și alții trec prin ce treci tu, au parte de aceleași provocări, așa că există un refugiu și o mare consolare în literatură. Și mai cred și că construim o realitate prin ceea ce scriem și prin conversații și prin limba pe care o folosim.
Și mai există responsabilitatea pentru propria ta creație, este ce încerc să fac cu mica mea carte, să creez o realitate psihologică a sentimentului de apartenență la comunitate, care poate fi folositor, sănătos, care poate fi o alternativă la izolare și singurătate, la individualismul de care foarte mulți oameni suferă.

DB: Ce te-a determinat să alegi o carieră de psiholoagă?

IH: Nu știu precis, nu cred că a fost neapărat un process conștient. Știam doar că doresc să lucrez cu grupuri de femei sau oameni și să găsesc formule de comunicare comune. Aveam în vedere teatrul sau psihologia. Am ales opținea mai singură. A fost într-un fel o alegere lașă, însă acum sunt în situația în care pot să creez spații în care oamenii se reunesc pentru terapii de grup, de terapie prin artă. Și mă întorc un pic la întrebarea ta precedentă, pentru că folosesc scrisul ca formă de terapie, ca metodă prin care putem procesa experiențe, ne putem cunoaște mai bine și putem constitui comunități.

DB: Hai să vorbim despre tine ca cititoare. Ce obișnuiești să citești?

IH: Citesc foarte multă literatură scandinavă contemporană, dar și cărți care au un soi de ritm al lor interior, limbaj nefiltrat, ritm rapid, limbaj de o mare densitate, pot fi romane, dar și poezie. Pe de altă parte, găsesc multă poezie în muzica hip-hop sau în alte genuri muzicale. Pentru mine a fost o sursă importantă de inspirație. Prefer să ascult muzică în loc să stau singură într-o cameră și că citesc poezie. De aceea îmi doresc și ca poezia mea să fie orală și accesibilă. Îmi place ideea asta a împărtășirii poveștilor pe cale orală. Pentru că și reacția celor care ascultă este imediată. Devine deja un fel de schimb social. Mi se pare mai aproape de ce simt eu. Nu-mi place ideea de a sta singur și izolat într-un turn în care tot scrii și rescrii același text.

DB: Scrii mult, scrii ușor, scrii repede?

IH: Câteodată scriu rapid, ispirația devine o chemare urgentă care mă impinge. Mai ales dacă este vorba despre o chestiune personală, sau emoțională sau politică simt nevoia să o exprim rapid. Cartea asta am scris-o relativ repede. Se bazează în mare măsură pe însemnări din jurnalul meu. Scriu și în autobuz, pe telefon, pe drum spre serviciu, mai ales atunci când este vorba despre o idee pe care vreau să o notez sau despre un sentiment, o trăire. Am încercat și să mă așez și să scriu, dar mi se pare mai greu, mi se pare că mă provoacă. Dar e bine, pentru că vreau să mă simt provocată, ca să mă disciplinez mai mult.

Puteți asculta mai jos un poem citit în limba norvegiană de Ingvill Hekne, urmat de traducerea în limbă română citită de lector univ. dr. Raluca Duinea. Traducerea a fost realizată de studentele de la secția norvegiană.