Scriitoarea italiană Lorenza Pieri: ”Îmi place să combin istoria cu poveștile oamenilor obișnuiți!”

Avanpremieră la Gaudeamus:

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 8 aprilie 2025, 13:19 / actualizat: 9 aprilie 2025, 9:51

La Târgul de carte Gaudeamus RadioRomânia de la Cluj Napoca (9-13 aprilie 2025) se lansează un nou roman al scriitoarei italiene Lorenza Pieri.

”Grădina monștrilor” apare la editura Casa cărții de știință, în traducerea Iuliei Dromereschi.

Un roman situat în Sudul Toscanei, în anii ’80, atunci când faimoasa regiune italiană se transforma dintr-o zonă rurală săracă și insalubră într-un paradis frecventat de miliardarii planetei. Povestea urmărește destinele a două familii, dar gravitează în jurul ”Grădinii Tarotului” (Giardino dei Tarocchi), un parc monumental ce reproduce Arcanele Majore din jocul de Tarot, opera artistei franco-americane Niki Saint Phalle.

Lorenza Pieri este scriitoare, editoare și traducătoare, născută în Toscana, a locuit mai mulți ani în Franța și America.

Romanul său de debut, ”O insulă mai mică”, a apărut tot la editura clujeană Casa cărții de știință în traducerea Gabrielei Lungu.

Vă propunem să o descoperiți pe autoarea italiană Lorenza Pieri în interviul pe care i l-a acordat Doinei Borgovan.

Doina Borgovan: Povestește-ne de la ce a pornit romanul ”O insulă mai mică”, romanul tău de debut?

Lorenza Pieri: Este o carte care are destul de mare legătură cu viața mea. Desigur că nu l-aș numi în nici un caz roman autobiografic, pentru că este o ficțiune în care personajele nu corespund deloc cu persoane reale, însă în mare măsură este o poveste care se naște din amintirile mele. Se petrece pe insula Giglio, o insulă mică situată în arhipelagul Toscanei, practic același din care face parte și insula Elba, asta ca să dau un reper care să vă ajute să o localizați pe hartă. E o insulă foarte mică pe care eu mi-am petrecut anii copilăriei, iar evenimentele istorice care s-au petrecut cu adevărat și care încadrează povestea încep din anii ’70 și ajung până în 2012. Practic, vorbim despre o perioadă de patruzeci de ani, evenimente care s-au petrecut cu adevărat, care au afectat populația insulei și care mi-au afectat și familia într-o oarecare măsură.
Întotdeauna mi-a plăcut să combin istoria cu I mare cu micile istorii personale, practic aceasta este una din trăsăturile mele ca scriitoare și, de fapt, acest gen de literatură mă atrage și ca cititoare.
Îmi plac foarte mult poveștile care înt-un fel sau altul relatează despre o anumită epocă prin intermediul ficțiunii. Desigur, pun accent mai mare pe poveștile de viață individuale, însă întotdeauna îmi place să amestec și istoria mare în literatura pe care o scriu.
În cazul romanului ”O insulă mai mică” mi-a plăcut să văd în ce fel istoria asta mare, care pare că nu ajunge sau nu trece niciodată printr-un loc atât de neînsemnat și periferic și marginal cum e această insulă, își pune amprenta pe asemenea locuri, care sunt periferia periferiei, dacă vrei, și mai este și izolată de restul lumii, pentru că este înconjurată de mare. Cum să spun, e un loc în care pare că nu se întâmplă niciodată nimic în afară de succesiunea anotimpurilor. Viața oamenilor a fost în linii mari neschimbată vreme de secole, bărbații erau marinari, iar femeile stăteau acasă și creșteau copiii.
De fapt însă, istoria ajunge și în asemenea locuri izolate și mi-a plăcut să povestesc prin intermediul întâmplărilor prin care trece o familie, care pleacă și revine pe insulă și care într-un fel rezumă istoria locului din acești 40 de ani.

DB: Spuneai la lansarea romanului că a trecut o perioadă destul de lungă de când ai început să scrii și până ai reușit să îl termini. De ce?

LP: Răspunsul la această întrebare este de natură foarte personală. În primul rând, am avut nevoie de curaj și de încredere în mine pentru a mă prezenta și a mă simți scriitoare. Întotdeauna mi-a plăcut să citesc, am lucrat mulți ani într-o editură, iar asta în loc să mă ajute, mai mult m-a încurcat. Când lucrezi într-o editură nu ai cum să nu-ți pui problema că sunt prea multe cărți, că cititorii sunt din ce în ce mai puțini, în vreme ce numărul scriitorilor crește, așa că multă vreme m-am gândit că nu e cazul să mă alătur și eu acestei cohorte de scriitori cu care intram în contact în calitate de redactor la editură. Până la urmă însă, am depăși atitudinea asta și am simțit că această poveste care mă striga de multă vreme trebuie să fie scrisă. Și iată că am simțit bine, cartea a fost foarte bine primită de cititori, mi-a depășit așteptările, în prezent se traduce în mai multe limbi, are succes și la publicul din alte țări, iar asta înseamnă că povestea are farmec nu doar pentru mine, ci și pentru alți oameni care au ajuns să o citească.

DB: Când erai mică visai să devii scriitoare?

LP: Trebuie să spun că da! Am avut așa un soi de revelație chiar în ziua când am împlinit șapte ani. Pe atunci locuiam pe insulă și țin minte că m-am trezit în minte cu o poezioară care vorbea despre trecerea timpului și despre mare. Știu că m-am dat jos din pat și mi-am notat-o pe o foaie. Iar de atunci ideea asta mi-a rămas, îmi amintesc cu lux de amănunte acest moment. Mă gândesc că de la șașe la șapte ani ni se întâmplă lucruri deosebite pentru că este momentul când învățăm să citim, învățăm să scriem, ne cad dinții, ne cresc dinți noi. E ca și cum ești sămânța a ceea ce urmează să devii. De aceea cred că tocmai pentru că am avut în acel moment acea pornire de a scrie și de a povesti despre timp și despre mare e ca un soi de vis sau dorință, pentru că nu vreau să îl numesc destin, a ceea ce îmi doream de la viață.

DB: Mi se pare că o temă importantă din romanul ”O insulă mai mică” este tocmai această legătură a ta cu locurile natale, ești foarte atașată de ele?

LP: Da, absolut. Trebuie să știi că și în romanele pe care le-am scris după aceea pornesc mereu de la un loc pe care îl cunosc și îl iubesc mult pentru că îmi place să spun poveștile acelui loc, chiar dacă sunt întâmplări care s-a petrecut cu mult timp în urmă. Dacă nu mă înșel, Schopenhauer spunea că distanța îndepărtează privirea, dar apropie inima. Mă gândesc că probabil atunci când ai posibilitatea să te uiți de la distanță locuri sau întâmplări te ajută să le abordezi cu o anumită detașare, să povestești mai bine despre ele. Practic, încep să scriu despre un loc atunci când nu mai locuiesc acolo. Am avut posibilitatea să călătoresc foarte mult și m-am mutat de multe ori, iar faptul că apoi m-am întors în locurile copilăriei și adolescenței mele mi-a oferit ocazia să le privesc cu o mai mare luciditate.

DB: Am ascultat o conferință pe care ai susținut-o la un TEDx, în care vorbeai despre toate peripețiile prin care treci atunci când te tot muți dintr-un loc în altul. Ai trăit în multe locuri, spui și tu că te-ai mutat de foarte multe ori de-a lungul vieții și totuși spui că una dintre spaimele tale este că te simți străină într-un loc. Cum așa?

LP: Tocmai pentru că am trecut de mlte ori prin această dezrădăcinare și știu ce înseamnă să pleci dintr-un loc în care te simți ca acasă, în care lumea te cunoaște, te simți în siguranță, persoanele din jurul tău te protejează într-un fel, și din punct de vedere lingvistic te simți în siguranță, te poți face înțeles fără probleme, poți să ceri ajutor dacă cumva ai nevoie. Și totuși, am fost pusă de foarte multe ori în situația de a o lua de la capăt într-un loc în care o porneam de la zero. Între timp, această condiție de străină mi-a devenit cumva foarte familiară. Mă gândesc de multe ori că e ca și cum mi-am înfipt rădăcinile într-un strat destul de subțire care îmi permite să mă mut de colo colo și care mă ajută să mă simt acasă în multe locuri foarte diferite.

DB: Ești ca un melc cu casa în spate.

LP: Într-un fel, da. Umblu cu casa după mine, iar asta îmi permite să mă mișc cu ușurință.

DB: Ai trăit mai mulți ani în America, cum a fost viața ta acolo?

LP: Viața mea în America a fost foarte frumoasă. A fost frumos că am putut să-mi cresc acolo copiii, pentru ei a fost o experiență foarte importantă, ei au devenit cetățeni americani. Eu fiind deja adult m-am adaptat mai greu, m-am simțit permanent un pic străină, tot timpul am trăit cu acest gând de a mă întoarce într-o zi în Italia. Însă am avut parte de ani foarte frumoși acolo. Ce a fost deosebit de interesant a fost tocmai să înțeleg acea cultură așa de diferită de a mea, așa de diversă și greu de definit.

DB: Vorbește-ne despre al doilea roman al tău care este în curs de apariție în limba română și care se numește ”Grădina monștrilor”.

LP: ”Grădina monștrilor este o carte de care sunt foarte legată. Și aici pornesc de la un loc în care am trăit în timpul adolescenței, un mic sat din Toscana care a devenit pe neașteptate, mai ales între anii ’80 și ’90 o destinație favorită pentru intelectualii cu dare de mână care veneau să-și petreacă vacanțele din marile orașe ale Italiei. Datorită acestui fapt, sătucul situat într-o zonă nu tocmai prosperă sau fericită, pentru că se află în Sudul Tocanei și până la sfârșitul secolului al XIX-lea îl bântuia malaria, oamenii munceau mult și din greu și mureau tineri, era mare sărăcie, ei bine, acest sat destul de amărât a devenit dintr-o dată un loc foarte frumos și o destinație de vacanță foarte dezirabilă. Am dorit să surprind tocmai această metamorfoză a locului prin intermediul poveștilor a două familii care trăiesc acolo la sfârșitul anilor ’80 și la începutul anilor ’90. Una dintre familii este crescătoare de cai, iar cealaltă s-a mutat aici în sat de la Roma, are dare de mână, cumpără terenuri și începe să facă afaceri. Fiecare familie are doi copii, un băiat și o fată de vârste apropiate. Cei doi tați se asociază în afaceri, însă apoi relațiile dintre familii se întrepătrund în moduri complicate și conflictuale. Ideea de bază este că aceste conflicte culturale și legate de clase sociale diferite pot fi aplanate, dat fiind că suntem la finele anilor ’80, când ideologiile nu mai influențează atât de puternic viețile oamenilor. Am vrut să relatez despre această transformare socială și culturală care s-a petrecut cu adevărat în anii aceștia. Sper că am reușit ca, prin intermediul ficțiunii să povestesc despre acea perioadă. Pe lângă povestea celor două familii, în paralel mai există o poveste foarte importantă care ajută și structura cărții. Tot în acea perioadă, o artistă franco-americană foarte mare, cunoscută la nivel mondial, o sculptoriță celebră, Niki de Saint Phalle, a trăit și ea în satul în care se derulează povestea mea. Ea a amenajat un parc uriaș de sculpturi numit ”Grădina Tarotului” (Il Giardino dei Tarocchi – it.orig) în care a amplasat 22 de sculpturi, unele dintre ele gigantice, care reproduc arcanele majore din cărțile de tarot. Construcția și amenajarea parcului a durat mulți ani și era inevitabil ca foarte mulți dintre săteni să intre în contact cu ea, să lucreze la acest proiect straniu și diferit de tot ce însemnase viața comunității rurale până la acel moment. Artista intră în legătură cu un alt personaj pe care eu l-am inventat. Este vorba despre o adolescentă, fiica acelui crescător de cai căreia Niki de Saint Phalle îi devine mentor și o învață că femeile pot și au dreptul să își dorească mai mult, o învață ce înseamnă libertatea.
 

DB: Cum găsești ideile pentru romanele tale?

LP: Asta e destul de greu de explicat, pentru că e un proces de care nu suntem pe deplin conștienți. Uneori, după cum îți spuneam, îmi place să pornesc din locuri pe care le cunosc, însă alteori o anumită imagine sau un anumit moment mă inspiră și de la care pornesc și construiesc o poveste.
Pentru al treilea roman al meu care se numește ”Erosione” (Eroziune) am pornit de la imaginea unei case din Statele Unite, care se afla foarte aproape de locul unde am locuit. Precis toată lumea știe cum arată o locuință tipică americană, coasta Atlanticului unde casele de vacanță se construiau chiar pe plajă, iar din cauza erodării malului și a schimbărilor climatice practic toate aceste construcții stau să se prăbușească în ocean, pe unele chiar le vedem plutind în larg, de parcă ar fi vapoare. Am pornit tocmai de la una dintre casele astea care sunt în pericol de prăbușire. Proprietarii știu care va fi soarta ei, sunt trei frați care se străduiesc să o salveze, este casa lor părintească, au foarte multe amintiri legate de copilăria și tinerețea pe care și le-au petrecut în ea. Totul se întâmplă într-o singurp zi, în ziua mutării, când împachetează ultimele lucruri și acesta devine un bun prilej să-și analizeze viețile.

DB: Scrii ușor, scrii în fiecare zi?

LP: Din păcate, nu. Nu fac parte dintre acei scriitori fericiți care reușesc să fie foarte disciplinați. Mă las în mare măsură devorată de viața de zi cu zi. Pe de o parte, asta e bine și important, pentru că viața adevărată servește ca sursă de inspirație pentru scris. Pe de altă parte, mă gândesc că dacă aș fi mai disciplinată aș putea să fiu mai productivă. Până acum am scris doar trei romane. La vârsta mea, puteam deja să fi scris cel puțin zece sau douăsprezece cărți. Sau, de ce nu, treizeci.

DB: Cum vezi tu literatura în lumea contemporană? Unde își mai găsește loc?

LP: Spuneam și mai devreme că sunt mai mulți scriitori decât cititori. E o întrebare dificilă, pentru că se cere de la noi să fim un soi de profeți. Adevărul este că noi scriitorii suntem cei care aparțin unei lumi care dispare și nici măcar nu avem o voce suficient de puternică astfel încât să ne facem auziți.
Ce pot să spun este că în secolul XX intelectualii au fost importanți din punct de vedere politic, acum însă rolul nostru este foarte limitat.
În același timp, cred că literatura, ca orice altă formă artistică, este necesară pentru orice societate, pentru că este o resursă foarte valoroasă care ne ajută să ne gândim la noi înșine, să ne înțelegem. Literatura reușește un lucru fantastic: ne ajută să pătrundem în mințile altor oameni. După cum zicea și David Foster Wallace, este și o modalitate prin care poți invinge singurătate.

DB: Ce scriitori admiri?

LP: Întotdeauna mi-e greu să răspund la această întrebare, pentru că de câte ori încerc, regret că n-am răspuns mai bine și că am lăsat pe dinafară o grămadă de nume.
Mi-ar plăcea mult să fie cunoscute și apreciate și în străinătate scriitoarele italiene care de multe ori sunt uitate, sau sunt mai puțin traduse în comparație cu scriitorii bărbați. Avem niște scriitoare grozave, cum ar fi Elsa Morante, Grazia Deledda, care a primit și premiul Nobel. Apoi, o altă mare scriitoare e Natalia Ginzburg. Avem și scriitori foarte mari, spre exemplu, pentru mine Primo Levi e ca un fel de far călăuzitor pe care puțini îl pot întrece.
În ultimii ani am citit și foarte multă literatură americană contemporană. Vara asta l-am citit pe Richard Ford, acum citesc o scriitoare engleză originară din Africa de Sud, Deborah Levy, care îmi place mult. Dintre americani îmi mai place și Elizabeth Strout, simt că avem multe în comun. Când scriam la al treilea roman al meu, ”Erosione”, o prietenă mi-a spus: ”aaa, seamănă cu un roman al lui Elisabeth Strout, Frații Burgess”. Pe atunci nu știam de el. L-am citit și m-am îngrozit, pentru că m-am gândit că lumea va spune că am copiat-o, pentru că este tot povestea a trei frați. Exact ca în romanul meu, și la ea e vorba despre trei frați, doi bărbați și o femeie. În orice caz, dintre toate poveștile de familie, care apar în toate cărțile mele, cel mai mult mă fascinează legăturile dintre frați. Spre exemplu, în ”Grădina monștrilor” relațiile dintre toate personajele sunt foarte rele. Singura care se salvează într-o oarecare măsură este legătura dintre frate și soră. După părerea mea, este una dintre cele mai puternice legături pe care le avem de-a lungul vieții, este și foarte frumoasă și se poate povesti în moduri foarte diferite și complexe. După ce ți-ai petrecut împreună cu cineva copilăria, asta te marchează și te influențează pentru tot restul vieții.

Un interviu realizat de Doina Borgovan.

Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
Ne găsești și pe facebook, X și instagram.