Ce mai citim: Recomandarea traducătorului
Volumul cuprinde două piese de teatru scrise în anii 1990-2000 de către Sylviane Dupuis.
Articol editat de Bianca Câmpeanu, 20 aprilie 2025, 00:00
Se mai scrie astăzi teatru? Și, dacă da, cine, pentru cine și cum o face? În ce mod se reconfigurează teatrul în era celei de-a patra Revoluții industriale, a lumilor virtuale interconectate și a inteligențelor artificiale generative? Rolul vechi al teatrului, coagulant pentru societatea polis-ului antic, mai poate fi el relevant pentru omul recent al vremurilor hipermoderne, vremuri ale „noului kitsch”, așa cum spunea filosoful francez Gilles Lipovetsky (poate unul dintre cei mai lucizi observatori ai lumii în care trăim) într-un eseu recent publicat împreună cu profesorul și criticul de film Jean Serroy?
Acestea sunt doar câteva dintre întrebările esențiale la care își propune să răspundă volumul de față. Intitulat simplu Teatru, volumul, apărut în traducerea Andreei Bugiac, cuprinde două piese de teatru scrise în anii 1990-2000 de către dramaturga contemporană de origine elvețiană Sylviane Dupuis. Traducerea vine însoțită de un aparat critic care servește la introducerea unei autoare care, deși deja prezentă în spațiul românesc prin traduceri de poezie, nu a beneficiat încă de o traducere în limba română a operei sale dramatice.
Poetă, eseistă, autoare de teatru, profesor universitar emerit, Sylviane Dupuis s-a născut în Elveția, la Geneva, în 1956. Tatăl ei este franco-elvețian, în timp ce mama are rădăcini italo-ucrainene. Tânăra Dupuis urmează cursuri de literatură franceză, greacă veche și arheologie la Universitatea din Geneva, cursuri pe care le absolvă în 1979. După o meteorică carieră de asistent universitar, renunță la catedră pentru a se consacra scrisului (va reveni, mai târziu, la catedra de la Universitatea din Geneva pentru a prelua un excepțional curs de literatură elvețiană romandă, rămas fără titular în urma prematurei dispariții a profesorului și scriitorului elvețian Adrien Pasquali).
Este suficient să amintim doar câteva dintre numeroasele premii și distincții primite de-a lungul timpului de Sylviane Dupuis pentru a ne putea contura în mod imaginar, deși, cu siguranță, precar, dimensiunile acestei personalități culturale ieșite din comun: Marele Premiu pentru Poezie „C. F. Ramuz” (1986), mai multe burse de creație din partea fundațiilor Pro Helvetia și Leenaards, Premiul internațional francofon de poezie „Jasmin d’Argent” (Franța, 1996), Premiul pentru Autorii de Teatru din cadrul Festivalului de Teatru de la Lyon (2004), Marele Premiu pentru creație literară al Fundației Pittard de l’Andelyn (2012)… Cât privește opera sa dramatică, aceasta numără în prezent șase piese (La Seconde chute, 1993; Moi, Maude, ou la Malvivante, 1997; Être là, 2002; Théâtre de la parole, 2004; Les Enfers ventriloques, 2004; Le Jeu d’Ève, 2006). Traduse în mai multe limbi și puse în scenă în arii culturale dintre cele mai diverse (Franța, Canada, SUA, Germania, Lituania, Polonia…), piesele semnate de Sylviane Dupuis constituie deja un „canon”. Pe cât de policrom și de dinamic este acest „canon”, prin creativitatea neobosită a autoarei care se reinventează permanent, pe atât de coerent este el prin tematicile și personajele abordate. Acestea din urmă sunt împrumutate, de cele mai multe ori, din patrimoniul universal al marilor mituri, pe care autoarea le reinterpretează cu o fermecătoare dezinvoltură.
Chiar și atunci când teatrul său introduce teme dintre cele mai grave (singurătatea omului contemporan, raporturile dintre Sine și Celălalt, problema Divinității sau cea a autenticității într-o lume hipermodernă amenințată de virtual, post-adevăr sau „noul kitsch”), opera dramatică a lui Dupuis refuză să se înțepenească în clișee sau în scenarii previzibile. Reflexiv, ironic, auto-ironic, demistificator și, totuși, tandru și cald, teatrul autoarei elvețiene promovează o strategie a rezilienței în fața a tot ceea ce pare „bătut în cuie”, înțepenit, imuabil sau de neclintit în temeiul tradiției.
În spirit jucăuș și ireverențios, Sylviane Dupuis reinventează teatrul în combinațiile cele mai neașteptate. Astfel, clasicele răsturnări de situație se întâlnesc cu quiproquouri hazlii, comploturi subterane, dueluri spectaculoase, competiții de oratorie sau chiar lovituri de stat. Dramatismul ușor melodramatic se topește, însă, sub efectul dizolvant al comicului distanțator. Avem de-a face nu numai cu o reluare lucidă și inventivă a unor mecanisme teatrale care păreau a fi demult epuizate și îngropate, dar și cu o redescoperire originală și revigorantă a vechiului rol politic, social și chiar sacru al teatrului antic.
Prin bufoneriile malițioase, dar pline de miez, prin acrobațiile intertextuale care își poartă cititorul/spectatorul prin întreaga istorie a teatrului, de la Eschil și până la Sarah Kane, trecând prin Shakespeare, Molière, Brecht sau Beckett, cele două piese de teatru semnate de Sylviane Dupuis au cu ce să-și cucerească publicul român. Poate și pentru că dramaturgia Sylvianei Dupuis confirmă în mod admirabil faimoasa formulă a lui Brecht conform căreia la teatru mergem nu pentru a uita, preț de două ore, de tot ceea ce înseamnă realitate imediată, ci tocmai pentru a ne aminti și a învăța – a învăța cum să trăim în acest imediat care ne este impus, dar, mai presus de toate, a învăța, poate, să (re)devenim noi înșine.
Sylviane Dupuis, Teatru. A doua cădere sau Godot, actul III „continuare”. Infernul ventriloc, traducere din franceză, note și prefață de Andreea Bugiac, Interviu cu scriitoarea, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2024.
Andreea Bugiac
Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
Ne găsești și pe facebook, X și instagram.
