Prima pagină » Campanii » Ce mai citim? » Poemele de luni: Gabriel Bota

Poemele de luni: Gabriel Bota

Gabriel Bota și-a asumat un experiment: vrea să fie un bărbat în carne și oase. (Ruxandra Cesereanu)

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 28 aprilie 2025, 13:08 / actualizat: 28 aprilie 2025, 14:55

“Într-o lume atât de greu de înțeles, cred că singura înțelegere putem s-o găsim în cărți. Și modul acesta de a descoperi povești, de a le duce cu noi cu adevărat, ne face, cum să zic, parteneri în această lume. Ajungem să comunicăm, ajungem să înțelegem, ajungem să reacționăm”, ne spune poetul, prozatorul, eseistul, managerul cultural, promotorul sportiv, Gabriel Bota, născut la 13 aprilie 1982 în Orăștie județul Hunedoara.

Este licențiat al Facultății de Filosofie a Universității Babeș-Bolyai din anul 2005. În anul 2006 obține o diplomă de masterat la Facultatea de Sociologie în specializarea sociologie politică.

Este directorul Festivalului Internațional de Carte Transilvania (FICT), festival care a avut debutul în anul 2013.

Publică volumele de poezie: nu mă numesc Eu!, sushi, Mind trip, Pink Freud și romanul Motanul s-a sinucis, dar și articole și studii filosofice.

Este prezent în antologiile: Un secol de poezie în orașul Paliei-poezie, apărută în anul 2011, Antologia Clujul poeților, coordonată de Horia Bădescu- poezie, din anul 2013 și Cartea Cărților Copilăriei – proză, coordonată de Irina Petraș în anul 2024.

Este inițiator al proiectelor: Read & Ride to El Fin del Mundo, Read & Ride 2 Arctic Circle, Fuga la Cultură, Biblioteca din Scara de Bloc, Geamul cu poezie.

„Poezia lui Gabriel Bota vrea să îndrepte proasta întocmire a vieţii: imediat ce-ţi dai seama că trăieşti propria-ţi viaţă, nu mai trăieşti propria-ţi viaţă, ci doar o reflectare înşelătoare… Şansa ta este să-ţi trăieşti viaţa prin alţii, care te trăiesc, şi care, la rândul lor, nu se trăiesc pe ei, te trăiesc pe tine”, spune poetul Ion Mureșan.

Până la capătul lumii

Începând cu 28 noiembrie 2024, Gabriel Bota și Rudolf Nyari, coach sportiv, au parcurs timp de trei săptămâni 40.000 de kilometri dus-întors cu avionul, vaporul și cu bicicleta (1700 de kilometri) din Cluj-Napoca până la capătul lumii, Capul Horn – cel mai sudic punct de pe Pământ. Acolo au dus cartea Toate pânzele sus de Radu Tudoran. Expediția are loc doi ani după o alta asemănătoare, în care atinseseră Nordkapp- cel mai nordic punct al planetei.

“Gabriel Bota și-a asumat un experiment: vrea să fie un bărbat în carne și oase, firesc în masculinitatea sa verbala, dar în același timp tandru și delicat (adică măcar relativ romantic). El se definește prin opozitii demonstrative, prin antiteze în dispoziția psihologică și intenționează o platformă intermediară, o pasarelă tranzitorie”, observă Ruxandra Cesereanu.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Cluj.

“Știu, citesc mult, pentru că nu mă pot opri. Dar nu e nimic rău în asta. Rău ar fi să nu o mai fac deloc. Dacă ar fi după mine, aș construi un întreg oraș din cărți. Iubiți și citiți, restul poate să mai aștepte”, ne spune poetul Gabriel Bota iar noi respectăm întocmai acest sfat.

*te rog

în camera ei era întotdeauna puțin frig
avea o lampă care funcționa
doar dacă îi spuneai „te rog” în șoaptă
și o oglindă care arăta doar ceea ce
nu voiai să vezi

locuia între două bătăi de inimă
a ei și a cuiva de mult plecat
își ținea amintirile în cutii de chibrituri
iar tăcerile le așeza pe raft
cu etichete scrise de mână:
„aici e când am plecat”
„aici e când n-am spus nimic”
„aici e când m-ai atins”
„aici oamenii buni nu te fac să plângi”

o priveam
cum își bea cafeaua cu spatele la lume
cu ochii închiși și inima
legată cu o eșarfă roșie
ca un semn că acolo s-ar putea
întâmpla ceva periculos

vorbea încet ca un ceas defect
dar fiecare cuvânt mi se așeza
în tâmple ca un cuțit în așteptare
îmi spunea despre bărbați
care cred că inima e o ușă automată
și despre femei care sunt
aeroporturi de tranzit

dar ea nu zbura
ea era avionul pista și zona de turbulență
care te fac să te rogi iar
și iar

în camera ei era întotdeauna frig
un fel de vreme de toamnă
dintr-o țară fără anotimp

m-am ridicat din pat
mi-am pus șosetele
și mă gândesc la ea

uneori mă gândesc
la ea

Ea era

tot ce n-aș fi fost în stare vreodată
să-i spun unei femei

Era un fel de dialectică tautologică
O floare de pua presărată de
brobonele de chiciură ecuatorială

Ea era da

Ea era paradoxul ce mirosea
atât de bine
Off
acel umăr peste care-aș fi
alunecat ca un copil pe derdeluș și
hop
M-aș fi izbit de cele două ziduri
prinse de curelușele sutienului
Și nu m-ar fi deranjat durerea
dinților rupți și nici durerea
trupului frânt pe care-aș fi suportat-o

Doar să nu plec
Așa o vreme

Ea era exact așa

Mă trântea de fiecare dată
de un perete după ce tot ea
mă lua în brațe
Ea mă punea să jur
pe Crucea Sudului că mă voi opri
din sărut
Și tot ea-mi mușca
precum un pește spadă suflul
din buze

Ea
Ea știa
Ea știa atât de bine

că o iubesc

Ea mă obliga să n-o privesc
Îmi zicea

Ce naiba n-ai mai văzut o femeie?

Și eu tare-aș fi vrut să-i spun că
nu
Dar ea niciodată n-a crezut în mine
Și chiar de-aș fi fost marchizul
de Carabas
Mai degrabă ea
l-ar fi adoptat pe motan și
Pe mine m-ar fi lăsat
la poarta cetății să
Mă-nnec în mocirla bărbatului
de rând

Ea n-avea remușcări vă spun
De fiecare dată m-a uitat
De fiecare dată m-a uitat
Ca pe-o factură
într-o mapă de polivinil
Pe care știa că n-o s-o plătească
vreodată

Ea
Ea știa

Ea putea fi totul